Detenția politică a fost un fenomen pe scară largă în perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej, mai cu seamă între anii 1948-1964. Liderii și membrii partidelor politice, țărani nemulțumiți de colectivizare, demnitari ai statului român interbelic, luptători anticomuniști, legionari, dar și minori, femei ori rude ale celor incomozi pentru regim – toate aceste categorii au umplut sistemul penitenciar în primele două decenii de comunism. Unele victime au fost pedepsite pentru activitatea lor anticomunistă, în vreme ce alții au plătit numai pentru că făceau parte din familia ori categoria socială „greșită”. Regimul nu a discriminat atunci când a considerat necesar să își impună voința: părinții au fost închiși pentru că nu și-au denunțat copiii și elevii de 13 și 14 ani au fost considerați un pericol social. Deținuții politic au fost considerați mult mai periculoși decât cei de drept comun. Regimul aplicat lor a fost, prin urmare, mult mai restrictiv și dur: alimentație insuficientă și de slabă calitate, tratament medical necorespunzător, comunicare sever limitată cu familiile, bătăi frecvente.